Unde a început totul?
Competența instanței în procedurile de executare silită se decide, înainte de toate, în funcție de locul unde debitorul își duce viața de zi cu zi, și nu neapărat după adresa din buletin. Această lămurire vine de la Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie recentă care a pus capăt unui conflict de competență între două instanțe din sudul țării.
Totul a pornit pe 28 februarie 2025, la Judecătoria Târgoviște, sub numărul x/2025. Societatea Civilă Profesională a Executorilor Judecătorești „A.” a cerut undă verde pentru o executare silită împotriva debitorului B. la solicitarea Primăriei Târgoviște. La baza cererii stătea sentința civilă nr. 4800, pronunțată de aceeași instanță pe 13 noiembrie 2024, în dosarul nr. x/2024.
Bătaia de cap a apărut pentru că Judecătoria Târgoviște și Judecătoria Buftea au interpretat complet diferit articolul 651 alineatul (1) din Codul de procedură civilă.
Legea spune că procesul se judecă acolo unde debitorul are domiciliul sau sediul la momentul sesizării. Magistrații din Târgoviște s-au uitat la reședința efectivă a omului, în timp ce colegii de la Buftea s-au cramponat de adresa din acte.
Ce spune legea despre domiciliu și reședință?
Înalta Curte a luat la bani mărunți diferența dintre cele două noțiuni.
Domiciliul este stabil, unic, obligatoriu și protejat de lege, având rolul de a ancora o persoană într-un anumit punct pe hartă. Asta nu înseamnă însă că omul nu poate să se mute sau să locuiască în altă parte. De aceea, Codul civil recunoaște în articolele 87 și 88 atât domiciliul, cât și reședința.
Mai mult, articolul 91 arată că aceste date se dovedesc cu buletinul. Dacă informațiile de acolo nu bat cu realitatea, schimbarea nu poate fi aruncată în spatele terților decât dacă aceștia au știut oricum cum stau lucrurile.
Ideea din spatele acestor reguli e simplă: omul trebuie să știe că e procesat, ca să se poată apăra corect. Domiciliul nu înseamnă doar o hârtie, ci și locul unde persoana chiar trăiește, dacă terții știau asta.
O astfel de interpretare îi dă șansa debitorului să se apere în instanța de lângă casa lui reală. E un detaliu crucial, mai ales că instanța competentă se stabilește încă din momentul în care se autorizează executarea silită, conform articolului 651 alineatul (2) din Codul de procedură civilă.
Ce zice CEDO despre acest subiect?
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a repetat-o des: „domiciliul” înseamnă orice loc în care ai legături strânse și constante, nu doar adresa din acte. Dreptul la o instanță înseamnă acces egal la justiție, iar un formalism exagerat poate călca în picioare Convenția Europeană, așa cum s-a văzut în cauza Miholapa împotriva Letoniei sau în speța Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei.
În cazul de față, verificările prin DEPABD au arătat clar că debitorul stătea efectiv în comuna Dragomirești-Vale, din județul Ilfov, exact unde se presupune că avea și bunurile. Cum zona aceasta ține de Judecătoria Buftea, Înalta Curte a decis că aceasta este instanța care trebuia să se ocupe de cererea Primăriei Târgoviște.
În baza articolului 135 alineatul (4) din Codul de organizare a jurisdicției, dosarul a ajuns oficial la Buftea. Decizia bate în cuie regula de bază: viața reală a debitorului dictează unde se face executarea silită, tăind din start drumul hârțogărelii inutile dintre instanțe.
Informația a fost preluată de pe portalul oficial al Sistemului Judecătoresc (www. scj. ro).