De ce instanțele trebuie să ceară ajutorul ÎCCJ?
Tribunalul din București se află în centrul unui litigiu complex, în care mai mulți funcționari plătiți din bugetul public cer Ministerului Finanțelor compensări pentru diferențele de salariu, comparând pozițiile lor cu cele din alte instituții publice. În timpul derulării procesului, legislația s-a modificat prin OUG nr. 62/2024, care introduce un mecanism de sesizare obligatorie către Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) pentru chestiuni de drept nesoluționate, precum și suspendarea altor cauze similare.
Deși aceste probleme făceau deja obiectul unor sesizări existente, instanța de trimitere a ezitat în a suspenda judecata, punând la îndoială compatibilitatea acestui sistem cu principiul independenței judecătorilor.
În Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria C, din data de 26 octombrie 2026, a fost publicată decizia Curții (Camera a patra) din 3 septembrie 2026, rezultată din cererea de decizie preliminară formulată de Tribunalul București. Dosarul, identificat ca C-606/24, vizează Ministerul Finanțelor și abordează teme precum protecția jurisdicțională efectivă, independența magistraților și obligația instanțelor naționale de a sesiza instanța supremă în materie de drept.
Întrebarea centrală, transmisă de instanța română, viza dacă principiul independenței judecătorilor permite ca, într-o anumită categorie de litigii, instanța să fie obligată să suspende procesul și să solicite de la instanța supremă o interpretare a unei chestiuni de drept necesare pentru soluționarea cauzei. Același mecanism este permis atunci când problema a fost deja trimisă de o altă instanță?
Ce a decis Curtea de Justiție a UE?
Curtea a răspuns prin interpretarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
Potrivit deciziei, reglementările naționale care obligă o instanță să suspende judecata și să sesizeze instanța supremă pentru o hotărâre prealabilă sunt compatibile cu dreptul Uniunii, cu condiția că se păstrează competențele instanței inițiale.
Această abordare continuă linia de jurisprudență stabilită în cauzele AW „T” (C‑225/22).
Raționamentul Curții se bazează pe distincția dintre independența judecătorului și libertatea acestuia de a interpreta singur legea.
Cum se păstrează independența judecătorilor?
Deși articolul 47 din Cartă nu se aplică autonom în acest litigiu, deoarece nu s-a dovedit că acesta vizează aplicarea dreptului Uniunii, garanțiile sale ghidau interpretarea articolului 19 TUE.
Acest ultim articol impune o protecție jurisdicțională efectivă și independența instanțelor care pot judeca probleme de drept al Uniunii.
Curtea a subliniat că mecanismele de unificare a jurisprudenței sunt justificate de securitatea juridică și de egalitatea de tratament. Organizarea lor rămâne în competența statelor membre, cu condiția respectării independenței, imparțialității și a unui proces echitabil.
Elementul decisiv este că sesizarea Înaltei Curți nu trebuie să fie automată. Judecătorul trebuie să verifice personal existența unei chestiuni de drept, să se asigure că nu există o decizie anterioară și să motiveze sesizarea.
Înalta Curte are rolul de a interpreta norma, dar nu de a judeca litigiul concret. Aplicarea interpretării la faptele specifice și pronunțarea soluției finale rămân în responsabilitatea instanței inițiale. Astfel, caracterul obligatoriu al dezlegării nu echivalează cu o ingerință în independența instanței, atâta timp cât se păstrează aceste garanții.
Ce se schimbă pentru instanțele române?
Hotărârea delimitează, fără a anula, jurisprudența din cauzele Hann-Invest și alții (C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21). În acele cazuri, intervenția instanței supreme preceda soluționarea cauzei, iar părțile aveau dreptul de a dezbate sesizarea și de a prezenta observații. Curtea a luat în considerare și termenul special de 60 de zile stabilit pentru soluționarea sesizării. Scopul suspendării este prevenirea unor decizii incompatibile cu interpretarea viitoare a instanței supreme, nu transferarea procesului către aceasta.
Compatibilitatea acestui mecanism are o limită esențială: articolul 267 TFUE trebuie să rămână pe deplin funcțional.
Instanțele naționale păstrează dreptul de a sesiza direct Curtea de Justiție a Uniunii, atât înainte de intervenția instanței supreme naționale, cât și după aceea. Această poziție continuă jurisprudența din cauzele Melki și Abdeli (C‑188/10 și C‑189/10) și Elchinov (C‑173/09). O dezlegare națională obligatorie nu poate prevala asupra dreptului Uniunii așa cum este interpretat de CJUE.
Efectele deciziei nu obligă statele membre să instituie o procedură identică, ci recunoaște marja lor de apreciere în organizarea mecanismelor de unificare. Obligația de sesizare sau de suspendare decurge exclusiv din reglementarea națională în vigoare. Instanței îi revine sarcina de a verifica concret condițiile acestei reglementări, fără automatism, și de a soluționa ulterior litigiul.