Cidrul Strongbow: ce acciză se aplică?
Heineken România a obținut o victorie categorică și irevocabilă în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, punând capăt unui conflict fiscal care a durat aproape șapte ani cu Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF). Procesul, care a necesitat chiar și intervenția instanței europene pentru a clarifica aspecte juridice delicate, s-a încheiat cu respingerea tuturor recursurilor formulate de autoritățile statului, confirmând astfel că gigantul berar a avut dreptate.
Echipa juridică formată din David & Baias, firma corespondentă a PwC România, alături de Peligrad Law, a reușit să susțină cu succes ambele fronturi ale disputei. Litigiul s-a concentrat pe două probleme distincte, dar interconectate: pe de o parte, modul corect de clasificare tarifară a băuturilor fermentate liniștite, în special a cidrului Strongbow®, și stabilirea cotei de acciz aplicabile; pe de alta, regimul TVA și al impozitului pe profit pentru serviciile prestate de organizațiile care gestionează deșeurile de ambalaje.
Prima parte a bătăliei legale a vizat incertitudinea legată de clasificarea tarifară a produselor precum cidrul Strongbow®. Heineken România a argumentat constant că aceste produse trebuie încadrate în subpozițiile tarifare specifice cidrului, unde acciza este nulă. În schimb, autoritățile fiscale susțineau că, deoarece o parte din alcool provine din alte surse decât sucul de mere, produsul ar trebui reclasificat, obligând compania la plata unor taxe suplimentare.
Nucleul problemei juridice rezida în întrebarea dacă statul poate impune un prag cantitativ rigid pentru sursa alcoolului, un criteriu care lipsește din Nomenclatura Combinată. Pentru a descurca acest nod, Înalta Curte a solicitat Tribunalului Uniunii Europene o clarificare. În martie 2026, prin hotărârea din Cauza T-691/24, instanța europeană a stabilit ferm că încadrarea în tarifele vamale trebuie să se bazeze exclusiv pe caracteristicile obiective ale produsului, inclusiv pe proprietățile organoleptice și destinația sa comercială, nu pe interpretări subiective ale cantităților.
Revenind la București, judecătorii supremi au adoptat această interpretare europeană, validând probele tehnice prezentate de Heineken și confirmând astfel că statul nu poate adăuga condiții neprevăzute de lege. Această decizie nu doar că rezolvă disputa fiscală imediată, ci reafirmă principiul fundamental conform căruia regulile de clasificare trebuie aplicate strict conform legii, ținând cont de realitatea fizică a produsului.
A doua componentă a litigiului a atins o temă extrem de sensibilă în practica fiscală românească: tratamentul cheltuielilor legate de transferul responsabilității pentru deșeurile de ambalaje. Heineken România a achiziționat servicii de la OIREP-uri (Organizații care Implementează Responsabilitatea Extinsă a Producătorului) și a dedus aceste costuri atât la nivelul TVA, cât și la nivelul impozitului pe profit.
Administrația fiscală a contestat această deductibilitate, considerând că regimul aplicat de companie era greșit. Totuși, instanța supremă a respins argumentele ANAF, confirmând că abordarea inițială a Heineken era corectă și legală. Astfel, pe ambele paliere ale procesului, compania a ieșit câștigătoare, consolidând jurisprudența în favoarea contribuabilului.
Cheltuieli cu deșeurile: deductibile sau nu?
Impactul acestei hotărâri depășește simplele interese financiare ale unei multinaționale. Ana Maria Iordache, parteneră în domeniul litigiilor la David & Baias, a subliniat importanța ca analiza juridică să plece mereu de la substanța operațiunilor economice și de la normele efectiv aplicabile.
Ea a menționat că, în cazuri complexe, precum cel al cidrului Strongbow, este crucială obținerea clarificărilor la nivel european și aplicarea lor coerentă de către instanțele naționale.
Iordache a insistat asupra faptului că soluția reînnoiește importanța predictibilității și securității juridice, elemente vitale pentru a menține un echilibru sănătos între stat și cetățeni. Într-un mediu fiscal plin de interpretări complicate, aceste repere sunt esențiale pentru evitarea arbitrarului.
Vlad Peligrad, partener coordonator la Peligrad Law, a descris victoria ca fiind una deosebit de semnificativă tocmai pentru că închide definitiv un dosar complex, construit pe două fronturi distincte cu mize mari. El a explicat că, în ceea ce privește tarifele, echipa a susținut încă de la început că administrația nu are dreptul să inventeze criterii cantitative prin simpla interpretare, o teză confirmată acum și de instanța europeană.
În privința serviciilor OIREP, s-a pledat constant pentru tratamentul fiscal aplicat de companie. Peligrad a conchis faptul că validarea pe ambele planuri demonstrează puterea unei strategii de litigiu integrate, care îmbină argumente juridice, fiscale și tehnice.
Călin Dragoman, partener și coordonator al practicii de litigii la Peligrad Law, a pus accent pe rolul probatoriului.
El a arătat că atunci când o dispută combină calificarea juridică a unor tranzacții cu specificitățile tehnice ale unui produs, argumentația trebuie să fie construită alături de realitatea economică și tehnică.