Regimul fiscal al energiei termice s-a schimbat recent!
Costul final al energiei termice perceput de rezidenții din Oradea se dovedește a fi superior celui suportat de bucureșteni, deși infrastructura locală funcționează cu o eficiență tehnică superioară. Această paradoxală situație este determinată de modul în care sunt structurate tarifele și nivelul de intervenție a bugetului local în prețul final.
În capitală, o proporție semnificativă din valoarea reală a căldurii este absorbită prin mecanisme de subvenționare, ceea ce reduce sarcina financiară directă a consumatorului, în timp ce în Oradea, avantajul generat de sursele geotermale și de rețelele moderne nu se traduce integral în reduceri de factură pentru populație.
Analiza detaliată a datelor financiare relevă că prețul global practicat în Oradea pentru un megawatt-oră de energie termică se situează la 549 de lei. Această valoare este considerabil inferioară medie din alte centre urbane importante din țară, demonstrând capacitatea locală de a genera căldură la un cost de producție redus.
Totuși, când ne referim la suma efectivă achitată de utilizatori, diferențele devin vizibile.
Rezidentul din București suportă un cost mediu de aproximativ 366 de lei pentru o gigacalorie, tarif care include deja impozitul pe valoare adăugată aplicabil în perioada rece.
În contrast, orădeanul are de plătit 408,46 lei pentru aceeași unitate de măsură.
Dacă extrapolăm aceste cifre la un consum standard de cinci gigacalorii, diferența devine concretă: în Oradea, factura se ridică la circa 2.042 de lei, în timp ce în București aceasta este de 1.830 de lei, rezultând un decalaj de aproximativ 212 de lei în defavoarea locuitorilor din vestul țării.
Mecanismul din spatele acestei disparități constă în modul de repartizare a costurilor între operator și autoritățile locale. În București, structura prețului este complexă. Conform documentelor oficiale, Termoenergetica achiziționează gigacaloria de la ELCEN la un cost de 485,37 lei. Ulterior, această energie este vândută către populație la un preț mediu lunar de 330 de lei, conform precizărilor făcute de Ciprian Ciucu. Valoarea de 330 de lei reprezintă o medie calculată pe baza prețului facturat fără TVA, la care se aplică cote variabile în funcție de sezon.
Actul normativ de bază, Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 13 din 31 ianuarie 2023, stabilește prețul local de facturare la 283,75 lei/MWh, exclusiv TVA.
Regimul fiscal aplicabil energiei termice a suferit modificări recente. Conform Legii nr. 141 din 25 iulie 2025, începând cu 1 august 2025, s-a introdus o distincție clară între sezoane. În perioada de iarnă, cuprinsă între noiembrie și martie, cota de TVA este reduse la 11%, ceea ce duce la un preț final de 314,9625 de lei.
În afara acestui interval, cota revine la 21%, rezultând un preț de 343,3375 de lei. Media ponderată a acestor valori explică cifra de 329,15 lei menționată anterior.
Primarul general al Bucureștiului a subliniat, la finalul lunii august, faptul că aproximativ 60% din prețul total al energiei termice este suportat de municipalitate prin subvenții, restul fiind achitat de cetățeni.
Astfel, prețul real al gigacaloriei în capitală se apropie de 921,82 lei, o sumă din care bugetul local acoperă o parte substanțială.
Situația din Oradea prezintă o altă nuanță.
Deși orașul beneficiază de un cost total de energie termică de aproximativ 549 de lei/MWh, datorită investițiilor în rețele și utilizării energiei geotermale, factura prezentată locatarilor este influențată de deciziile politice locale.
Primăria Oradei a alocat în anul 2025 o sumă de 43 de milioane de lei sub formă de subvenții, la care s-au adăugat încă 8 milioane de lei destinate acoperirii pierderilor tehnice, conform informațiilor furnizate de Agerpres.
Tendințele de conectare la SACET se evidențiază clar?
Din iulie 2026, populația racordată la rețeaua de distribuție din Oradea va plăti 550,76 lei/Gcal, cu TVA inclus. Prețul local de bază este de 734,58 lei/Gcal, iar diferența de 183,82 lei/Gcal este compensată prin fonduri publice.
Acest exemplu ilustrează cum un sistem eficient poate genera o factură mai mare decât unul mai costisitor, dacă al doilea beneficiază de o susținere bugetară mai agresivă.
Tendințele de conectare la sistemele centralizate de termoficare (SACET) evidențiază, de asemenea, divergențe regionale. La nivel național, se observă o scădere constantă a numărului de locuințe alimentate din rețelele centralizate.
Datele Autorității Naționale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE) arată că, la sfârșitul anului 2025, numărul total de consumatori de energie termică din SACET a fost de 1.012.681.
Din aceștia, 8.261 sunt operatori economici, 1.911 sunt instituții publice, iar 1.002.509 sunt locuințe (apartamente și case). Comparativ cu finalul anului 2024, când erau 1.018.923 de locuințe, scăderea a fost de 16.414.
Respectiv, în 2023, numărul era de 1.029.737, ceea ce indică o scădere cumulată de 10.814 locuințe între 2023 și 2024, și o continuare a trendului descendent în 2025.
Distribuția geografică a consumatorilor este inegală. Regiunea București-Ilfov deține cel mai mare număr de locuințe alimentate din SACET, cu 533.407, în timp ce Regiunea Centru înregistrează cel mai mic număr, cu doar 14.359.
În anul 2025, 33 dintre cele 49 de localități raportate au înregistrat debranșări de locuințe de la sistemele centralizate. Totuși, există excepții notabile care contrazic trendul general. Municipiul Oradea și Comuna Sânmartin au înregistrat o creștere semnificativă a numărului de locuințe rebranșate.
În 2025, acest număr a crescut cu 789 de locuințe, păstrând o tendință ascensionantă față de anul anterior. În 2024, același indicator fusese de 1.161 de locuințe rebranșate în aceleași zone. Aceste date provin din rapoartele ANRE privind starea serviciului public de alimentare cu energie termică pentru anii 2024 și 2025.
Analiza realizată de Dumitru Chisăliță subliniază necesitatea unei transparențe totale în gestionarea energiilor termice. Oradea are motive temeinice să se mândrească cu eficiența sa operațională, având un cost de producție sub media națională. Însă, beneficiile acestei eficiențe nu sunt transferate integral către consumatorul final, ci sunt parțial reținute sau redistribuite prin bugetul local. Problema fundamentală nu este neapăată nivelul prețului, ci lipsa clarității asupra modului în care se compune factura. Pentru o familie, importanța o are suma din buletinul de plată, dar pentru administrația publică, ecuația include și volumul subvențiilor acordate. Subvenția nu este o sursă magică de fonduri; ea provine din același buget care finanțează alte servicii esențiale, cum ar fi transportul, educația sau sănătatea.
Compararea facturilor între orașe fără a lua în calcul componenta subvenționată este o practică înșelătoare. Bucureștiul demonstrează că se poate menține o factură scăzută pentru populație prin alocarea unor sume considerabile din bani publici, chiar dacă costul real al producției este mai mare.
Oradea, dimpotrivă, produce căldură la un cost mai mic, dar cere o sumă mai mare de la utilizatori, diferența fiind acoperită printr-o subvenție mai mică sau prin o structurare diferită a tarifului.
Mecanismul pe care societatea românească tinde să îl ignore este acela că subvenția nu dispare din economia cetățeanului, ci își schimbă forma: fie este plătită direct în factură, fie este plătită indirect prin impozite și taxe locale.
Nu este vorba despre eliminarea ajutorului social pentru familiile vulnerabile, care rămâne o necesitate. Este vorba despre oprirea etichetării energiei ca fiind „ieftină” doar pentru că factura este redusă prin intervenția bugetară. Bugetul public trebuie să joace un dublu rol: să protejeze categoriile defavorizate și, simultan, să stimuleze reducerea pierderilor tehnice și a costurilor de producție pe termen lung.
Oradea ne pune în fața unei întrebări critice pentru fiecare primar din țară: cât din avantajul obținut prin eficiență ajunge cu adevărat în buzunarul consumatorului?
Până când cele patru componente ale ecuației energetice nu vor fi publicate și analizate concomitent – costul real de producție, suma plătită de populație, diferența acoperită de primărie și impactul fiscal – vom continua să premiem politic facturile mici, fără a ne asigura că premiem și un sistem sustenabil și eficient. Oradea ne învață că o comparație simplă a facturilor poate fi înșelătoare, deoarece ascunde structura de costuri din spate. Bucureștiul ne arată că o factură mică nu garantează neapărat o energie ieftină la sursă.
În ambele cazuri, transparența totală a „notei de plată” energetice este esențială pentru a înțelege cine produce, cine subvenționează și cine suportă, în ultimă instanță, greutatea încălzirii locuințelor.