Economie

Când devine afilierea un motiv de respingere a deducerii fiscale

Când devine afilierea un motiv de respingere a deducerii fiscale

ATAD limitează costurile, nu interzice tranzacțiile intragrup!

Afilierea ca pretext pentru respingerea deductibilității: o analiză critică a noilor reguli fiscale

Dezbaterea privind statutul fiscal al operațiunilor desfășurate între companii din același grup s-a intensificat semnificativ, punând în balanță două interese majore: dreptul statului de a apăra baza sa impozabilă și obligația de a garanta libertățile economice consacrate de dreptul Uniunii Europene. Faptul că părțile implicate într-o tranzacție sunt afilate poate, într-adevăr, să determine autoritățile să verifice mai atent realitatea operațiunii, substanța economică a acesteia și conformitatea cu principiul prețurilor de piață.

Totuși, simpla existență a unei legi de afiliere nu este, prin ea însăși, o probă că cheltuiala este artificială.

Prezentul demers analitic explorează Directiva (UE) 2016/1164 – cunoscută sub numele de ATAD –, standardele elaborate de OCDE pentru limitarea deductibilității costurilor de îndatorare și regulile privind prețurile de transfer, alături de jurisprudența Curții de Justiție a UE în materie de servicii și finanțări interne.

Se acordă o atenție deosebită articolelor din Codul de procedură fiscală, în special articolului 14, care susține primatul realității economice, precum și Deciziei ÎCCJ nr. 5368 din 12 noiembrie 2025, care stabilizează repere practice pentru validarea serviciilor intragrup. În ceea ce privește dreptul internațional, se face o delimitare clară între protecția bunurilor garantată de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ideea unei drepturi autonome la deducerea oricărei cheltuieli.

Se examinează critic proiectul legislativ PL-x 694/2026, care propune restrângerea deductibilității costurilor de finanțare intragrup și a anumitor cheltuieli legate de servicii și drepturi de proprietate intelectuală.

O întrebare crucială rămâne deschisă: risca noul cadru legal să impună o povară fiscală excesivă prin ignorarea unor cheltuieli reale? Termenii cheie includ deductibilitate, cheltuieli intragrup, prețuri de transfer, ATAD, libertatea de stabilire, proporționalitate, erodarea bazei impozabile și neutralitate fiscală.

Organizarea activității economice prin intermediul grupurilor de firme este o componentă esențială a economiei moderne.

Consolidarea funcțiilor de finanțare, administrare, consultanță, tehnologie și proprietate intelectuală într-un singur lanț de comanda permite companiilor să reducă costurile operaționale, să se specializeze și să utilizeze resursele cu eficiență maximă.

Astfel, schimbul de servicii, drepturi și fonduri între entitățile afiliate nu este o excepție, ci o practică standard de gestionare a afacerilor.

Cu toate acestea, aplicarea incorectă sau insuficientă a unor beneficii fiscale poate duce la soluții rigide, cum ar fi nedeductibilitatea automată a cheltuielilor, indiferent de realitatea serviciului prestat, de valoarea sa de piață sau de justificarea economică a tranzacției.

Această abordare poate genera o povară fiscală cumulată disproporționată, afectând chiar și grupurile care operează exclusiv la nivel național, unde nu există un transfer de profit în afara granițelor țării.

Din perspectiva fiscală, dificultatea survine când relația de afiliere este exploatată pentru a muta artificial profitul impozabil, fie prin creșterea cheltuielilor în jurisdicții cu impozitare mai mare, fie prin reducerea veniturilor impozabile, sau prin construcția unor structuri de finanțare care nu corespund realității economice. Lupta împotriva acestor practici este un obiectiv legitim, susținut atât de inițiativele OCDE privind erodarea bazei impozabile și transferul profiturilor (BEPS), cât și de legislația UE.

Problema juridică nu stă în utilitatea obiectivului de combatere a transferului artificial de profit, ci în mijloacele legislative alese.

O măsură fiscală trebuie să fie capabilă să identifice și să remedieze comportamentele abuzive, fără a transforma apartenența la un grup într-o prezumție generală de neconformare.

Distincția vitală pentru analiza PL-x 694/2026?

Dacă o cheltuială este reală, este legată de activitatea economică, aduce un beneficiu societății care o suportă și este evaluată la valoarea de piață, simpla existență a unei relații de afiliere nu demonstrează artificialitatea operațiunii.

Această distincție este vitală pentru analiza proiectului legislativ PL-x 694/2026, aprobat de Senat pe 21 octombrie 2026 și aflat acum în Camera Deputaților. În varianta sa publică, proiectul vizează limitarea deductibilității dobânzilor și a costurilor echivalente pentru finanțările intragrup, folosind ca reper rata medie a dobânzii din statul de reședință al creditorului, majorată cu o marjă de maximum 1%.

De asemenea, propune includerea în lista cheltuielilor nedeductibile a costurilor pentru servicii de management, consultanță, asistență și transfer de drepturi de proprietate intelectuală, când acestea rezultă din contracte intragrup.

O astfel de intervenție necesită o examinare separată a celor două categorii de cheltuieli, deoarece riscurile fiscale asociate finanțării intragrup diferă de cele legate de prestarea serviciilor sau transferul drepturilor de proprietate intelectuală.

Directiva ATAD: limitarea costurilor de îndatorare, nu interzicerea tranzacțiilor intragrup

Directiva (UE) 2016/1164 – ATAD – a fost adoptată pentru a stabili un nivel minim de protecție împotriva practicilor de evaziune fiscală care afectează piața internă.

Arhitectura sa include reguli privind limitarea deductibilității dobânzilor, impozitarea la ieșire, societățile străine controlate, tratamentul neconcordanțelor hibride și norma generală antiabuz. Directiva (UE) 2017/952 a extins și consolidat, în special, normele referitoare la neconcordanțele hibride. Pentru speța analizată, reperul principal este articolul 4 din Directiva ATAD, care reglementează limitarea deductibilității costurilor excedentare ale îndatorării.

Regula generală permite deducerea acestor costuri până la limita de 30% din EBITDA fiscală, cu aplicarea excepțiilor și opțiunilor prevăzute de directivă, inclusiv plafonul de 3 milioane de euro și anumite mecanisme pentru entitățile independente și grupurile consolidate.

Un element deosebit de important rezultă din considerentul (7) al directivei: regula limitării dobânzilor se aplică indiferent dacă finanțarea provine de la terți, de la întreprinderi asociate sau din interiorul grupului. Legiuitorul european a optat, prin urmare, pentru un criteriu economic, bazat pe costurile excedentare ale îndatorării și pe capacitatea fiscală de a le suporta, nu pentru o interdicție bazată exclusiv pe identitatea creditorului.

Această opțiune normativă trebuie înțeleasă în contextul obiectivului ATAD. Directiva nu vizează eliminarea finanțărilor intragrup, ci prevenirea utilizării unor structuri de îndatorare excesivă pentru a reduce artificial profitul impozabil.

Prin urmare, aplicarea unei reguli de limitare a dobânzilor nu implică faptul că orice finanțare intragrup este suspectă, la fel cum existența unei dobânzi deductibile nu dovedește automat conformitatea operațiunii.

În raport cu această arhitectură, o regulă națională care stabilește un plafon distinct pentru dobânzile intragrup, calculat exclusiv în funcție de statul de reședință al creditorului și o marjă fixă, ridică problema suprapunerii cu mecanismul din articolul 4 ATAD. Nu este suficient să se invoce obiectivul combaterii supraîndatorării artificiale; trebuie demonstrat de ce mecanismul european existent, regulile privind prețurile de transfer și normele antiabuz nu ar fi suficiente pentru identificarea operațiunilor cu risc fiscal.

Mai mult, rata dobânzii nu este determinată exclusiv de statul de reședință al creditorului. Aceasta reflectă moneda împrumutului, scadența, garanțiile, calitatea creditului debitorului, riscul de credit, condițiile pieței și particularitățile finanțării. O marjă uniformă de maximum 1% poate să nu reflecte aceste elemente și poate duce la un tratament fiscal diferit al unor operațiuni economic comparabile.

Prin urmare, ATAD oferă un argument important împotriva confundării limitării costurilor excedentare ale îndatorării cu o limitare automată a deductibilității dobânzii pentru simplul fapt că împrumutul provine de la o societate afiliată.

Jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene este extrem de relevantă pentru evaluarea măsurilor naționale care limitează deductibilitatea dobânzilor plătite către entități afiliate nerezidente. Curtea nu a consacrut un drept necondiționat la deducerea oricărei dobânzi, dar a stabilit că măsurile antiabuz trebuie să distingă clar între operațiunile reale și cele artificiale.

Sursă: Juridice