De ce atentiile onorilor scad, deoarece mecanismul e simplu și transparent?
Ce se întâmplă cu plățile specialiștilor din insolvență: o măsură de accelerare sau o încălcare a drepturilor constituționale?
Sinteză: Măsura impusă pentru plafonarea compensațiilor practicienilor în insolvență avea ca scop inițial accelerarea procedurilor de prevenție și insolvență. Dar efectul obținut pare paradoxal: în loc de eficiență, apare o încălcare a prevederilor Constituției. Dispozițiile din articolul 38 al OUG 86/2006 limitează drepturile persoanelor implicate, deci interpretarea lor trebuie să fie restrictivă și limitativă. Această normă are caracter general și se aplică când legea specială privind insolvența nu conține reguli specifice sau face o trimitere explicită la ea. Astfel, art. 38 se aplică parțial pentru administratorul concordatar și administratorul restructurării, deoarece legea insolvenței face referire directă la ei. În schimb, pentru administratorul judiciar și lichidatorul judiciar, aplicabilitatea depinde de aprobarea onorariului de către judecătorul-sindic sau de plata din fonduri publice.
Termeni cheie: compensația practicianului în insolvență, neconstituționalitate, onorariu fix, onorariu de succes, nulitate absolută, nulitate relativă.
1. Contextul modificărilor și intervenția statală
De-a lungul timpului, atenția acordată onorariilor a scăzut, pentru că mecanismul lor părea simplu și transparent. Părțile puteau negocia liber condițiile financiale: puteau intra sau nu într-o relație contractuală, respectiv o puteau rezilia. Până recent, în domeniul insolvenței, alegerea specialiștilor și stabilirea tarifului lor era lăsată la creditori și practicieni, negocierea fiind regula, cu excepții rare.
Dar statul a intrat în scenă, încercând să atingă obiective precum celeritatea procedurii prin limitarea și reglementarea onorariilor negociate. Acestea au devenit „onorarii seminegociate” – convenite, dar cu plafon și limite de timp. Rezultatul are un contur previzibil, marcat de experiențele trecute:
– Ori de câte ori statul a intervenit într-o relație economică liberă între părți, încercând să restricționeze anumite comportamente, a dus la desequilibre majore în economie, cu costuri mult mai mari decât cele pe care le-a vrut să evite; – Introducerea unor onorarii limitate în timp se dorește a fi ca „bătaia de șeauă pentru a găsi apa”, dar rezultatul aminteste de glumele de la Radio Erevan – de fapt, bătem șeaua pentru a găsi apa: limităm plata celui care lucrează și așteptăm performanțe mai bune!
2. Natura juridică a tipurilor de onorarii
Conform alineatului 1 al articolului 38 din OUG 86/2006?
În primul rând, e necesar să clarificăm ce sunt onorariile și ce înseamnă exactamente.
Conform alineatului 1 al articolului 38 din OUG 86/2006, „Practicienii în insolvență au dreptul la onorarii pentru activitatea desfășurată, sub forma unor onorarii fixe, onorarii de succes sau o combinație a acestora, cu respectarea dispozițiilor prezentului articol.”
Conform legii, sunt prevăzute: – onorarii fixe; – onorarii de succes; – o combinație a acestora.
Legislația nu oferă definiții clare pentru fiecare concept și, sprijinindu-se pe libertatea contractuală, în practică părțile (creditorii, practicienii, debitorul) au stabilit diverse formule de onorarii, printre care: – onorariu lunar; – onorariu de întocmire a planului de reorganizare; – onorariu de x% din vânzări, din recuperări de creanțe, din distribuiri, din recuperări de sume din acțiuni de anulare;
– onorariu de succes pentru realizarea planului (sumă fixă sau procent dintr-o valoare determinată); – onorariu de succes de x% din vânzări, dacă vânzările au loc într-o perioadă sau cuantum specific.
Există și alte formule în practică, dar am enumerat cele mai frecvente.
S-a instalat o vedere simplistă: orice sumă determinată e considerată onorariu fix, iar orice procent e tratat ca onorariu de succes. În limbaj comun, „fix” ar trebui să însemne o sumă cunoscută dinainte, iar „succes” o sumă depinzătoare de un rezultat favorabil (o condiție suspensivă). Este această abordare corectă?
Am analizat legislația și jurisprudența relevantă și am constatat că nu există o reglementare sau interpretare clară – legislatorul, așa cum pare, l-a lăsat în neclaritate.