Care sunt simptomele și semnele?
Boala „gură-mână-picior”: tot ce trebuie să știi despre simptome, transmitere și prevenție
Publicat la 21 septembrie 2026, ora 12:53 | Actualizat la aceeași dată și oră.
Cunoscută popular ca „boala gură-mână-picior”, această infecție virală este extrem de contagioasă și lovește în special copiii mici. Deși o asociem instinctiv cu copilăria, adulții nu sunt imunizați împotriva ei. Articolul a fost realizat de Sorina Drăgoi. Pentru a nu rata știrile relevante, poți adăuga sursa ProTV în lista de preferințe sau o poți urmări prin aplicația Google Discover.
În majoritatea cazurilor, boala evoluează bine: simptomele sunt ușoare și dispar de la sine, fără tratament complex.
Totuși, aspectul leziunilor de pe piele și în gură poate speria părinții. De aceea, consultarea medicului rămâne esențială pentru un diagnostic corect și pentru a exclude alte afecțiuni. Mai jos, explicăm cum se transmite boala, cum se manifestă și ce poți face pentru prevenție.
Potrivit datelor de la Mayo Clinic, tabloul clinic include febră și durere în gât. O trăsătură distinctivă este apariția unor ulcerații dureroase în interiorul gurii, care afectează limba, gingiile și partea internă a obrajilor. Pe plan dermatologic, apar erupții cutanate care nu provoacă mâncărime. Acestea pot fi roz, roșii sau mai închise la culoare, în funcție de pigmentarea naturală a pielii pacientului. Petele se localizează tipic pe tălpi, pe palme și, uneori, pe regiunea fesieră.
Cum se transmite și cine e în pericol?
La unii pacienți, erupțiile evoluează spre vezicule umplute cu un lichid de culoare gri sau deschisă.
Un alt semn frecvent este pierderea apetitului, ceea ce poate duce la refuzul de a mânca, mai ales la copiii mici. Simptomele devin vizibile la aproximativ 3 până la 6 zile după expunerea la agentul patogen. Durata medie a manifestărilor este de 7 până la 10 zile, intensitatea fiind, în general, ușoară.
În mod optimist, boala tinde să se remită spontan, iar complicațiile grave sunt rare.
La originea afecțiunii stă un virus. Agentul patogen cel mai frecvent implicat este coxsackievirusul A16, un membru al familiei enterovirusurilor nepoliomielitice.
Cu toate acestea, spectrul cauzal este mai larg, alte tipuri de enterovirusuri putând, de asemenea, genera această boală.
Datele oficiale ale Centrului pentru Prevenire și Controlul Bolilor (CDC) indică faptul că incidența este cea mai mare în rândul copiilor cu vârsta sub 5 ani, deși riscul persistă la orice vârstă.
Contagiozitatea este extrem de ridicată, facilitând răspândirea rapidă în medii aglomerate, cum ar fi grădinițele sau școlile. Căile principale de transmitere includ:
Cum se face diagnosticul și tratamentul?
Diseminarea prin aerosoli respiratori: vorbirea, tusea sau strănutul eliberează picături Flügge (picături respiratorioare) care conțin particule virale.
Contactul cu suprafețe contaminate: virulența poate supraviețui pe obiecte comune; atingerea gurii sau nasului cu mâinile neigienizate, după ce au fost puse în contact cu astfel de suprafețe, favorizează infecția.
Calea fecal-orală: aceasta devine relevantă în condițiile unei igiene precare a mâinilor după utilizarea toaletei, urmată de manipularea sau consumul alimentelor. Contactul direct cu secrețiile: lichidul din vezicule, saliva, secrețiile nazale sau materiile fecale ale unei persoane deja infectate constituie surse de contaminare.
Consultarea medicului este crucială pentru a distinge această boală de alte afecțiuni cu simptome similare.
În majoritatea cazurilor, diagnosticul se bazează exclusiv pe examenul clinic, prin analiza atentă a simptomatologiei și a leziunilor observate. Testele de laborator nu sunt obligatorii în mod standard. Ele sunt rezervate situațiilor atipice sau complicate, unde este necesar un diagnostic diferențial complex.
În aceste circumstanțe, medicul poate solicita teste serologice pentru identificarea anticorpilor specifici sau poate preleva probe din lichidul vezicular, din materii fecale sau din secrețiile nazofaringiene pentru analiză.